Friday, May 23, 2014

Diverse

Parcă sunt urmărit de un blestem! Tocmai când găsesc ceva plăcut de citit, apar o mulțime de alte treburi. Și nu treburile mărunte ar fi problema. Ci alte lecturi... obligatorii. De pildă, redactarea traducerii cumplit de proaste a unei cărți cumplit de proaste. Și mă dau de ceasul morții să îndrept ce mai poate fi îndreptat, jinduind în ăst timp la cărțulia care mă așteaptă răbdătoare pe noptieră. De data asta, e Cartea șoaptelor.

Saturday, May 17, 2014

Merele lui Adam

După nenumărate rătăciri prin lumea oamenilor, Adam se întoarce în Grădina Paradisului, unde îl așteaptă un pom. Da, acela! Mărul cu pricina. Ajuns aici, Adam are o menire: aceea de a face o tartă cu mere. Dar nu e ușor, fiindcă ispita (Diavolul sau Dumnezeu?) îl pândește neobosită și îl pune la încercare, ca pe un alt Iov.
O comedie neagră, care te pune pe gânduri și roade din tine ca un vierme dintr-un măr.


Saturday, May 10, 2014

Miss Violence. Do we miss the violence?




Aflat la al doilea său film, după Without din 2008, regizorul grec Alexandros Avranas dovedește cu prisosință că are o viziune cinematografică bine definită și că știe să folosească medium-ul vizual pentru a o exprima limpede. Filmul Miss Violence, realizat în 2013, premiat la numeroase festivaluri* și proiectat în data de 9 mai, la București, în cadrul galei de deschidere a Festivalului Filmului European, este ca o incizie pe viu în carnea maltratată a unei familii aparent normale. Povestea ar fi rămas nepovestită, drama, neconsumată, iar anormalitatea, neobservată dacă, în plină atmosferă aniversară, una dintre fetele familiei acesteia nu s-ar fi aruncat de la balcon, după un dans cu bunicul pe muzica lui Leonard Cohen (Dance me to the end of love). Aparent, nimic nu justifică gestul fetei de 11 ani, un gest nu disperat, furios, ci tacticos, liniștit și împăcat. Pare o consecință. Dar încă nu știm a cărui fapt. O bănuială ia naștere, dar e contracarată de speranță. Poate nu este ceea ce bănuim noi, spectactorii. Poate este un gest aproape gratuit, ca acela din Sinuciderea fecioarelor (deși nici acela nu este cu totul gratuit). Dar, cum bănuim, totul este aparență. Iar regizorul Alexandros Avranas dezvoltă trama filmului pornind de la această aparență. Cu o tehnică scenaristică și regizorală care dovedește maturitate, el știe să dozeze ritmul amarei povești, să îmbine perfect între ele secvențele filmului, până la scena finală, o adevărată katharsis aristotelică.
Ce ascunde aparența? O poveste reală a maltratării, a abuzului, a unei copilării sufocate de tirania unui bărbat – bunic, tată și soț, deopotrivă. Problema majoră este că nu afli până la sfârșitul filmului adevăratul său statut. Incestul bântuie apartamentul ermetic închis pentru privirile celorlalți și naște monștrii înlăuntrul său. Numai că nu știi niciodată cine le-a fost mamă, cine le-a fost tată. Agresiunea și teroarea se insinuează în viețile lor și în sufletul spectatorului, e ușoară la început, o palmă pe obraz, dar transparentă, lăsând să se întrevadă în spatele normalității țesătura grosolană  a unor raporturi de forță greu de descâlcit.
Dacă la început Avranas întreține conștient și abil confuzia, nelăsându-ne să ghicim cine este victima, desfășurarea gradată a dramei ne lămurește tot mai mult și ne confirmă, în ciuda noastră parcă, bănuielile. Lucrurile stau chiar așa: inițiate în violență (începând cu vârsta de 11 ani), fetele și femeile familiei suportă în tăcere tirania bunicului-tată, ba chiar întrețin acest pact bolnav care îi leagă și, totodată, îi desparte într-o legătură de dragoste și ură. Prin acceptarea violenței, ele se află la granița mișcătoare dintre victimă și opresor. 
Filmul lui Avranas poate fi ușor descifrat în cheie simbolică, în ciuda notei realiste, deși absurde, a primei lecturi. Povestea abuzului reia, în esență, mai vechea narațiune despre putere. Familia poate fi ușor transpusă într-un plan mai general, al unui stat care își brutalizează cetățenii, care suportă servil și cu recunoștință (sărută mâna care te lovește sau, mai bine, sărută mâna pe care n-o poți mușca!) până într-o zi, când, din disperare, unul dintre ei ridică mâna (ce ține o piatră, un cuțit, o bombă...) împotriva statului-părinte.
Aici stă adevărata măiestrie scenaristică și regizorală a lui Avranas: în priceperea cu care încheie oroarea celor 99 de minute bine cronometrate și inteligent folosite. Sfârșitul este o reglare de conturi, o răfuială, o katharsis, cum spuneam. Tiranul este ucis. Un moment care TREBUIA să se întâmple, o încheiere așteptată de spectatori ca gestul cel mai legitim al șirului de grozăvii perpetuate de-a lungul a trei generații de femei.
Tiranul moare, familia se adună, sentimentele sunt amestecate (eliberare, regret, bucurie, furie mocnită – toate la un loc), ușa se închide și îi lasă pe din afară pe spectatori, care își pot închipui orice. După confirmarea tuturor bănuielilor inițiale, o nouă suspiciune se înfiripă odată cu sfârșitul. A murit un tiran. Dar cine îi ia locul?


*Premiul Silver Lion pentru cel mai bun regizor, Premiul Coppa Volpi pentru cel mai bun actor, Premiul Fedeora, Premiul Arca Cinema Giovani pentru cel mai bun film din competiție – Festivalul Internațional de Film de la Veneția, 2013; Mențiune Specială – Festivalul Internațional de Film din Reykjavik, 2013; Cel mai bun scenariu – Festivalul de Film de la Stockholm, 2013; Premiul Innovation – Festivalul New Cinema, Montréal, 2013.



Alexandros Avranas s-a născut în 1977, în Larissa, Grecia. A studiat sculptura la Școala de Arte Frumoase din Atena și a continuat studiile la Berlin. Avranas a debutat în lungmetraj în 2008, cu filmul Without. Miss Violence, cel de-al doilea lungmetraj, a fost selecționat în competiția Festivalului Internațional de Film de la Veneția, anul trecut.

Filmul a fost adus la Festivalul Filmului European de către Fundația Culturală Greacă și Institutul Cultural Român.